Povestea bunicului

In memoria bunicului meu drag...
Mi-e dor de tine, bunule, mai ales de Craciun!

Fetita isi pierdu privirea undeva departe...in amintirea ei se puteau auzi glasuri dragi si pierdute din trecut:


-Draga bunicului...vezi cum ninge? Desi tin foarte putin...fulgii sunt vesnici, pentru ca fiecare ninsoare e unica,
la fel ca si noi, iar fata bunicului stralucea de drag.

-Dar bunicule, mie imi vine mereu sa plang cand mi se topesc fulgii in palma...uneori ma urasc pentru ca sunt atat
de calda...si urasc soarele care straluceste si topeste zapada, spuse trista fetita cuibarindu-si chipul rosu
in pulovarul gros de lana al bunicului care ofta sarutand-o pe frunte.

-Draga mea...nimeni nu este pregatit niciodata sa piarda ceva sau pe cineva drag...mereu suferim cand se intampla
asta...chiar daca despartirea este pentru o clipa, pentru un an sau pentru totdeauna...atunci cand iubim ceva sau
pe cineva...suferim sa ne despartim, suferim sa nu il mai putem vedea, simti, auzi..., dar fiecare intamplare are
un rost anume, iar ceea ce ne ramane este de nepretuit.

-Dar bunicule, dupa ce fulgul dispare...ce ne mai ramane?

-Ne ramane amintirea lui...,viata lui scurta, dar magica..frumusetea lui inainte de a se topi... Cum ar fi fost
draga mea, daca fulgul ar fi ramas vesnic sau ar fi disparut la mijlocul caderii lui?

-Pai..., nu cred ca mi-ar place sa fie vesnic iarna...imi place si vara, spuse fetita zambind la amintirea cireselor
si a ierbii, a randunicilor care isi faceau cuib la stresina casei.

-Ai vazut? Fiecare lucru si fiecare om are un drum pe care trebuie sa il strabata, chiar daca la capatul lui
trebuie sa se desparta de multe fiinte si locuri dragi...daca ar fi vesnic, nu ar mai fi atat de frumos...ar deveni
doar un bagaj enorm si greu asemeni unei pietre..., spuse bunicul in timp ce fetita se ridica si alerga afara sa
prinda fulgii pe buze si in palme razand vesela.

-Bunicule...iubesc fulgii si ma bucur ca la anul va ninge iarasi, iar cei de acuma vor trai in sufletul meu
mereu,...mereu,...ca si tine bunicule...ca si tine...!

Fetita de odinioara isi sterge lacrimile de dor si drag...e mare acuma, fulgii cad in continuare...doar bunicul nu
mai este cu ea...
Au ramas acolo pe prispa casei lui doar amintirile...amintirea lui...
Amintire pe care o va purta mereu cu ea si pe care nimeni, niciodata nu o va putea face sa fie mai putin vie...nu va
putea sa i-o ia...acea amintire care pe masura ce timpul trece este mai pretioasa...
Amintirea unui batran schiop in urma razboiului care mereu o astepta in prispa casei pe un scaunel mic si verde,
scorojit de vreme si timp...,amintirea povestilor si pildelor lui frumoase pe care i le spunea in timp ce o adormea
pe bratele lui incercate de ani si viata...,amintirea tigarilor Marasesti din pulovarul bunicului...,a cataractei
lui de pe ochiul stang...,a rasului lui gros si frumos...care si acuma il mai aude...a bratelor lui calde si
primitoare...aceasta amintire va fi mereu vie si nepretuita.
Tanara zambi si incepand sa rada cu lacrimi in privire, alerga afara sa prinda din nou fulgii pe buze si in palme...


-Vezi bunicule ce frumos ninge?...intreba ea privind Cerul...

De undeva din amintire bunicul ii raspunse fericit si tusind de la tigari:

-Da, draga bunicului...frumos mai ninge afara..., dar tu vei fi cea mai frumoasa iarna a mea...si te voi astepta
mereu sa ma ningi cu sufletul tau frumos...